Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 25: Colivia de Aur
Richard stătea nemișcat, privind pergamentul Charlottei întins pe biroul masiv, când un ciocănit ușor și ezitant sparse liniștea mormântală a încăperii. Își îndreptă instinctiv spatele, reîmbrăcându-și masca rigidă.
— Intră, rosti el, pe un ton sec.
Ușa se deschise încet, iar în prag apăru Rosalie. Încă purta hainele lui lejere, pantalonii scurți și tricoul negru, mult prea larg, care îi aluneca ușor de pe un umăr și mirosea a el. În loc să fie speriată de amenințarea cu care el părăsise dormitorul, fata păși hotărâtă în birou. Merse direct spre el și, înainte ca Richard să poată reacționa, se cuibări direct în brațele lui, lipindu-și fruntea de pieptul lui solid.
Liderul Devoratorilor înlemni, luat complet prin surprindere. Inima îi zvâgni puternic sub cămașa neagră. Îi subestimase complet sentimentele; crezuse că adevărul brutal despre identitatea lui o va pune pe fugă sau o va îngheța într-o ură eternă, dar ea acceptase realitatea mai ușor decât ar fi sperat vreodată, mânată de o iubire mai puternică decât frica.
În acea secundă, pentru prima dată în fața unui subordonat sau a unui inamic, Richard se înmuie complet. Toată răceala calculată și gheața de pe chipul lui se topiră. Își trecu brațele puternice în jurul ei, ridicând-o parțial și strângând-o la piept cu o disperare posesivă, ca pe singurul lui refugiu curat din lume. Își îngropă chipul în părul ei moale, care revenise la șatenul natural, și șopti cu o voce joasă, vibrantă de o vulnerabilitate absolută:
— Te iubesc, Rosalie... Și voi face absolut orice este nevoie ca să am grijă de tine. Orice.
Degetele lui mari îi mângâiau spatele pe sub pânza tricoului, pecetluind un jurământ mut în penumbra biroului. Chiar acolo, pe masă, scrisoarea Charlottei cerea începerea unui război sincronizat care avea să distrugă lumea, iar sora ei o căuta disperată. Dar în brațele lui Richard, Rosalie devenise singura lege care conta. El era pregătit să calce peste cadavre, peste ordinele fratelui său și peste planurile întregii armate pentru a se asigura că ea va rămâne vie, intactă și doar a lui.
Richard o desprinse încet de la pieptul lui, deși degetele lui mari zăboviră o secundă în plus pe umerii ei, ca și cum i-ar fi fost greu să rupă atingerea. Cu o mișcare fermă și plină de o autoritate calmă, o puse să se așeze pe scaunul masiv de piele din fața biroului.
Ea rămase acolo, mică și fragilă în tricoul lui negru și larg, privindu-l cu o curiozitate curajoasă. Richard se întoarse, luă pergamentul Charlottei și, în loc să revină pe scaunul lui de lider, se așeză direct pe marginea biroului, chiar în fața ei, privind-o de sus. Ochii lui albaștri, deși redeveniți calzi după mărturisirea iubirii, purtau acum o seriozitate cruntă, de strateg care nu mai voia să ascundă nicio piesă din joc.
Fără să scoată un cuvânt, îi întinse pergamentul deschis, oferindu-i scrisoarea direct în mână.
— Citește, Rosalie, rosti el, iar vocea lui joasă și catifelată sparse tăcerea biroului.
Rosalie luă bucata de pergament cu degetele ușor tremurânde. Își coborî privirea și recunoscu instantaneu scrisul caligrafic, tăios și impecabil al Charlottei. Pe măsură ce ochii ei sclipitori de Astropuf parcurgeau rândurile secrete ale Ministerului, inima începu să îi bată nebunește în gât.
Citi despre breșa din sistemul de securitate, despre cele trei ore în care rețeaua de pulbere de zvîr avea să fie complet deconectată și despre asediul sincronizat pe care Richard trebuia să îl declanșeze asupra Hogwarts-ului în exact aceeași fereastră de timp. Însă, când ajunse la ultimul rând, cuvintele surorii ei o loviră direct în suflet: cererea disperată a Charlottei de a-și lua o zi liberă de la Minister pentru a o căuta pe ea, pe Rosalie, sora ei mai mică care dispăruse misterios.
Rosalie strânse pergamentul în pumn, simțind cum ochii i se umplu din nou de lacrimi. Realitatea războiului total o lovi mai dur decât orice blestem de tortura. Sora ei uneltea pentru distrugerea lumii magice, dar o căuta disperată din dragoste, în timp ce ea se afla chiar în brațele bărbatului care conducea totul.
Își ridică privirea spre Richard, care o urmărea de sus cu o atenție chirurgicală, așteptându-i reacția.
Rosalie lăsă pergamentul să-i alunece din degete pe blatul de lemn al biroului. Își ridică ochii plini de lacrimi spre el, iar strânsoarea de pe suflet o făcu să respire sacadat. Gândul că sora ei Charlotte o căuta disperată, punându-și în pericol poziția din Minister din cauza îngrijorării, o măcina pe interior.
— Richard... te rog, lasă-mă să plec acasă, șopti ea, prinzându-l de mână în timp ce el rămânea așezat pe marginea biroului, privind-o de sus. Doar pentru câteva ore. Trebuie să mă vadă. Trebuie ca Charlotte să știe că sunt bine, altfel va face o greșeală și va distruge totul la Minister din cauza mea. Lasă-mă să mă întorc în reședință.
Richard o privi lung, iar ochii lui albaștri redeveniră instantaneu reci ca gheața, pierzându-și orice urmă de blândețe din minutele anterioare. Își trase încet mâna din strânsoarea ei și își îndreptă spatele, statura lui impunătoare dominând complet scaunul pe care ea stătea.
— Nu, reteză el cuvintele, pe un ton sec și tăios care nu accepta nicio replică. Nu vei pleca nicăieri, Rosalie. Nu vei mai părăsi această casă până la instaurarea unei noi ordini. Oricât va dura. Săptămâni, luni sau ani.
Rosalie simți cum o furie neagră, amestecată cu panică, îi inundă venele. Se ridică brusc în picioare, înfășurată în tricoul lui prea mare care acum părea haină de prizonier, și îl înfruntă direct, cu obrajii arzând.
— Nu poți să faci asta! Nu poți să mă ții prizonieră aici cu forța, Richard! Nu sunt o piesă de șah pe care să o închizi într-un sertar doar pentru că îți este frică să nu o pierzi!
Richard nu se clinti de pe marginea biroului. Schiță doar un rânjet scurt, plin de o ironie superioară și rece, o mască pură de lider care deținea controlul absolut asupra fiecărei secunde din viața ei. Se aplecă ușor spre ea, fixând-o cu o privire care o stăpânea complet.
— Ba da, Rosalie, pot, șopti el, iar vocea lui joasă și catifelată îi trimise un fior electric pe șira spinării. Pot să te țin exact cât vreau. Ai uitat ce mi-ai spus în noaptea trecută, când te-ai cuibărit la pieptul meu plângând pentru viața prietenei tale? Ai promis că vei face orice. Orice vreau eu, doar să o scot de acolo în siguranță. Mi-am îndeplinit partea. Acum a venit timpul să îți plătești datoria, iar dorința mea este ca tu să nu mai treci niciodată de pragul acestei uși. Îți aparții mie acum, de Villeneuve. Întreaga ta libertate este în mâinile mele.
Rosalie înlemni în fața lui, realizând cu o groază cumplită că promisiunea ei disperată devenise cea mai grea cătușă, iar bărbatul pe care îl iubea era gata să devină cel mai necruțător temnicer pentru a o păstra doar pentru el.
Richard se ridică de pe marginea biroului și își îndreptă spatele, privind-o lung pe Rosalie. Fără să-și desprindă ochii albaștri de pe chipul ei palid, întinse mâna spre sticluța de tuș și își luă condeiul.
Rosalie îl urmări cu o respirație sacadată, strângând pânza tricoului lui în pumni. Richard așeză o bucată de pergament chiar peste scrisoarea Charlottei și mână condeiul cu o mișcare rapidă, așternând un mesaj scurt și categoric:
„Charlotte, cererea ta este respinsă. Nicio zi liberă. Sincronizarea asediului de săptămâna viitoare rămâne neschimbată. Concentrează-te pe Minister și nu părăsi postul sub nicio scuză. — Liderul.”
Fiecare cuvânt zgâriat de peniță căzu greu peste sufletul Rosaliei. Îl privea uimită, realizând logica din spatele gestului: o refuza pe Charlotte cu o strictețe absolută doar pentru a o ține pe ea ascunsă în siguranță, departe de ochii propriei familii și de pericolele din Minister.
Richard sigilă rapid pergamentul și îl trimise cu o bufniță neagră prin fereastra biroului. Când pasărea dispăru în zori, el se întoarse spre Rosalie. Toată rigiditatea de lider se topi din nou din privirea lui, lăsând la iveală o posesivitate caldă, adâncă și profund protectivă. Făcu un pas spre ea și îi întinse o mână, invitând-o să se ridice.
— S-a terminat, Rosalie. Sora ta va rămâne la adăpost în Minister, iar tu vei rămâne aici, cu mine, unde nimeni nu te poate atinge, îi spuse el, iar tonul lui era acum moale, ca o mângâiere menită să o liniștească. Hai jos în sufragerie să mănânci ceva. Ai nevoie de forță ca să te pui pe picioare.