Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 27: Solia Diminetii
Zilele următoare au trecut într-o izolare totală, dar cu o intensitate febrilă. După ce Richard și-a îndeplinit promisiunea și a trimis prin intermediul unui Viperin de încredere un mesaj codificat către Charlotte — asigurând-o că sora ei este vie, nevătămată și la adăpost —, atenția lui s-a îndreptat în întregime spre Rosalie.
Asediul sincronizat se apropia cu pași repezi, iar el trebuia să se asigure că ea se va putea apăra singură în cazul în care casa protejată ar fi fost vreodată compromisă.
În marea sală goală de la etaj, Richard a început să o antreneze pentru a-și controla abilitatea proaspăt trezită de magmetamorf.
Pentru a o învăța să își controleze abilitatea de magmetamorf, Richard știa că simpla vizualizare nu era de ajuns. Avea nevoie de o metodă mult mai profundă și mai invazivă.
— Magia unui magmetamorf este strâns legată de minte și de controlul emoțiilor, Rosalie, i-a explicat el în marea sală goală, privind-o de sus cu o seriozitate cruntă. Ca să schimbi forma fără efort, trebuie să înveți să îți ridici ziduri în jurul sentimentelor, să nu le lași să te stăpânească. Voi folosi Legilimens. Trebuie să mă oprești, să îți blochezi panica și să îți canalizezi magia.
În clipa în care antrenamentul a început, Richard a lăsat complet deoparte blândețea din dormitor. A redevenit profesorul sever, necruțător și rigid de la orele de Poțiuni, omul care nu accepta nicio slăbiciune.
— Legilimens! — a șoptit el, fixând-o cu ochii lui albaștri.
Rosalie a simțit o forță nevăzută năvălindu-i în minte, răscolindu-i amintirile, frica din conac și dragostea intensă pe care i-o purta. La început, din cauza atacului mental, părul ei a început să își schimbe culorile haotic, trădându-i panica. Însă Richard nu a cedat. A presat-o din nou și din nou, forțând-o să își ridice bariere oclumentice, să își izoleze sentimentele și să își potolească tumultul interior. Ghidată de mintea ei sclipitoare, după zeci de încercări chinuitoare în care el i-a atacat barierele fără milă, Rosalie a învățat să își stabilizeze mintea. Odată ce a obținut controlul asupra propriilor emoții, abilitatea de magmetamorf a ascultat-o cu o ușurință uimitoare; a reușit să își schimbe culoarea părului în blond, apoi în negru, printr-un simplu act de voință, chiar în timp ce își apăra mintea.
Antrenamentele au fost însă lungi, epuizante și extrem de dure. La sfârșitul unei astfel de zile, Rosalie a căzut pur și simplu pe podeaua de piatră a sălii. Zăcea jos, complet lipsită de puteri, transpirată toată și răsuflând greu, cu pieptul ridicându-se sacadat sub tricoul lui larg care i se lipise de piele.
Privind-o de sus, cu bagheta încă strânsă în degete, Richard a înlemnit. Masca lui de profesor sever s-a prăbușit într-o secundă, iar realitatea a ceea ce făcuse l-a lovit direct în piept. Conștientiză cu o strângere dureroasă de inimă că fusese mult prea dur cu ea, împingând-o până la limitele epuizării fizice din dorința disperată de a o ști capabilă să supraviețuiască.
Nu a mai rezistat. A lăsat bagheta pe jos, a îngenuncheat lângă ea și a luat-o în brațe, ridicându-i corpul fragil și obosit de pe piatra rece. O strânse strâns la pieptul lui solid și o sărută cu o pasiune profundă, flămândă și plină de remușcare, ștergându-i cu buzele transpirația de pe frunte și obrajii rumeniți.
— Iartă-mă... — i-a șoptit el la ureche, cu o voce joasă și răgușită, transformându-se din nou în bărbatul care o iubea. — A trebuit să o fac. 
După acel supliciu mental și fizic, seara și-au petrecut-o împreună, refugiați în dormitorul mare, departe de zgomotul războiului care se apropia. Richard a îngrijit-o cu o blândețe infinită, oferindu-i licori de revigorare, iar Rosalie a adormit la pieptul lui, înfășurată în căldura brațelor sale, simțind că dincolo de asprimea antrenamentelor, iubirea lui posesivă era singurul ei scut real.
În miezul nopții, o senzație violentă de arsură îl smulse pe Richard din somn. Semnul Întunecat de pe antebrațul stâng îi pulsa cu o intensitate sălbatică, trimisă direct de voința sângeroasă a fratelui său. Lordul îl chema.
Se ridică imediat din pat, încercând să nu facă zgomot, și începu să se îmbrace în hainele lui negre de călătorie. În ciuda mișcărilor sale fluide, Rosalie se trezi. Se ridică în șezut printre perne, privindu-l cu ochii mari prin penumbra dormitorului, în timp ce o strângere rece de presimțire îi cuprinse pieptul.
— Unde pleci, Richard? — îl întrebă ea, cu vocea ușor răgușită de somn, dar plină de o îngrijorare profundă.
Richard se întoarse spre ea, nasturii cămășii fiind deja strânși, și se așeză pentru o secundă pe marginea saltelei. Chipul lui palid era împietrit într-o mască serioasă.
— Mă cheamă Lordul, Rosalie, rosti el pe o voce joasă, catifelată, dar tăioasă ca o lamă. Este o adunare de urgență. Mă voi întoarce curând, nu ai de ce să te temi.
Se aplecă deasupra ei și o sărută cu o pasiune scurtă, dar profund posesivă, menită să îi lase parfumul de lemn de tisă pe buze ca pe o promisiune că se va întoarce intact. Apoi se ridică, își luă mantia neagră și dispăru din dormitor cu pași mari. Câteva secunde mai târziu, ecoul unui pocnet sec de apariție magică anunță că liderul Devoratorilor părăsise reședința securizată.
Până dimineața, Rosalie nu a mai închis un ochi. S-a răsucit pe toate părțile în patul lui mare, măcinată de gândul că asediul sincronizat era din ce în ce mai aproape și că Richard se afla chiar în bârlogul vampirului care îi conducea.
Când primele raze palide ale soarelui de primăvară au străpuns ferestrele dormitorului, fata s-a dat jos din pat. Încă purta tricoul lui larg, dar simțea nevoia să își găsească ceva mai potrivit pentru a înfrunta ziua. În timp ce îi căuta de îmbrăcat printre hainele lui ordonate din dulapul masiv, un sunet brusc sparse liniștea casei.
O bătaie scurtă, metalică și insistentă răsună în geam.
Rosalie tresări, se întoarse rapid și văzu o bufniță cenușie mare care bătea cu ciocul în sticlă. Purta însemnele Ministerului Magiei. Inima îi zvâgni nebunește în gât. Deschise repede geamul înalt, lăsând aerul rece al dimineții să inunde camera, și desprinse cu degetele tremurânde scrisoarea strânsă de piciorul pasării. Recunoscu instantaneu scrisul tăios și caligrafic al Charlottei. Sora ei trimisese un nou mesaj de maximă urgență, iar Richard nu era acolo ca să îl intercepteze.
Rosalie desfășură pergamentul cu degetele tremurânde, iar ochii ei sclipitori de Astropuf scanară rapid rândurile ascuțite scrise de Charlotte. Mesajul nu mai purta aceeași siguranță militară de dinainte; era un strigăt de alarmă codificat care dădea complet peste cap planul asediului sincronizat pe care Richard îl pusese la cale.
„Lidere,” scria sora ei, „Planul este în pericol iminent. Aurorii au interceptat o scurgere de informații din interiorul Departamentului de Securitate. Nu știu cum, dar au aflat că rețeaua de pulbere zvârr va fi deconectată săptămâna viitoare. În loc să anuleze mentenanța, Șeful Aurorilor a decis să întindă o capcană: vor mima deconectarea sistemului, dar vor ascunde trei divizii de elită în subsolurile Ministerului, gata să ne masacreze în secunda în care vom trece pragul. Asediul asupra Ministerului este o sinucidere curată în aceste condiții. Trebuie să modificăm totul.”
Rosalie simți cum o amețeală puternică o cuprinde, iar pergamentul aproape că îi scăpă din mâini. Capcana era întinsă. Dacă Richard nu afla la timp acest detaliu, armata lui de Devoratori avea să fie nimicită la Hogwarts, iar sora ei, Charlotte, risca să fie executată pentru trădare în interiorul Ministerului. Războiul pe care Richard îl planificase cu atâta geniu strategic tocmai se transformase într-un masacru iminent.
Strânse scrisoarea la piept, acoperită încă de tricoul lui larg, în timp ce mintea ei sclipitoare rula zeci de scenarii în fracțiuni de secundă. Richard era plecat la Lordul Întunecat, complet ignorant în fața acestei întorsături sângeroase. Ea deținea acum viața lui, viața surorii ei și soarta întregului castel în palme.