Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 28: În Bârlogul Lupilor
Rosalie a așteptat în tăcere pe tot parcursul zilei, sperând cu disperare ca pașii grei ai lui Richard să spargă liniștea casei securizate. Însă umbrele serii s-au așternut peste camere, iar el nu a mai apărut. Mintea ei sclipitoare a început să ruleze scenarii într-o alertă maximă. La Hogwarts nu putea fi; mai erau încă două zile de vacanță, iar castelul era aproape pustiu. Singurul loc unde se putea afla în acel moment de criză era sediul Devoratorilor, conacul blestemat din Anglia unde fusese torturată alături de prietena ei.
Gândurile o chinuiau fără milă în timp ce strângea în pumn pergamentul Charlottei. Dacă sora ei era deja acolo și îi spusese totul lui Richard? Sau dacă nu era? Dacă Richard se afla în miezul unei ședințe operative, complet ignorant în fața capcanei întinse de Aurori la Minister? Dacă viața lui și a Charlottei atârnau de acele rânduri neverificate?
Luă o hotărâre extrem de dificilă și riscantă. Merse la dulapul masiv și își puse pe ea mantia lui grea, neagră de călătorie. Își trase gluga adânc pe cap, lăsând pânza să îi ascundă chipul, și se concentră. Într-un pocnet sec de apariție magică, dispăru din reședința protejată.
Realitatea se stabiliză într-un aer înghețat, încărcat de miros de pucioasă. Rosalie apăru direct lângă poarta masivă de fier a conacului Devoratorilor. Inima îi zvâgnea în gât, dar știa un adevăr crucial despre magie: dacă mai fusese o dată acolo, adusă prin forță, și dacă acum purta mantia liderului lor impregnată cu semnătura lui magică, vrăjile străvechi de protecție ale conacului aveau să o recunoască. Când făcu un pas în față, porțile mari de fier se deschiseră în tăcere, lăsând-o să treacă.
Cu gluga trasă bine pe cap, păși în curtea pustie și intră în conac. Holurile mari, luminate doar de torțe slabe, păreau complet abandonate, un ecou mort al nopții în care fusese salvată. Înainta cu grijă, controlându-și fiecare respirație datorită antrenamentului de oclumentie, până când, din spatele ușilor masive de la marea sală de consiliu, auzi voci.
S-a lipit de peretele de piatră, ascultându-și bătăile inimii. Una dintre voci era a lui Dante. Însă nu era Richard cel care o strângea în brațe sau care o învăța cu răbdare să își schimbe culoarea părului. Era o voce îngrozitor de rece, calculată, ascuțită și complet lipsită de orice inflexiune de emoție. Era atât de dur, de nemilos în directivele sale militare încât Rosalie, deși știa că este el, parca nici nu îl recunoștea în acel rol de monstru veritabil.
Apoi, o altă voce, mult mai rară, sibilică și de o gravitate supranaturală, sparse aerul. Rosalie a simțit cum tot sângele îi îngheață în vene. Avea un singur indiciu din tot ce îi povestise Richard în camera arborelui genealogic, dar era de ajuns pentru a înțelege cine vorbea.
Era Lordul Întunecat. Vampirul Heinrich se afla în spatele acelei uși, iar Richard stătea chiar în fața lui.
— Cineva ne ascultă, Dante. Simt un miros proaspăt... , șopti Lordul Întunecat. Vocea lui sibilică, de o răceală supranaturală, tăie instantaneu aerul din sală, iar colții lui de vampir sclipeară în penumbră.
În secunda următoare, ușa masivă de stejar se deschise violent. Richard acționă cu reflexele fulgerătoare ale unui prădător; o înșfăcă de mantia neagră pe care o purta și o trase cu brutalitate înăuntru, fără să bănuiască nicio clipă că sub acea țesătură se ascundea chiar ea. O împinse cu forță direct în fața jilțului Lordului Întunecat, iar apoi, cu o mișcare bruscă a baghetei, îi dădu jos gluga adâncă.
Când șuvițele ei șatene se revărsară sub lumina torțelor, Richard îngheță pe loc. Chipul lui palid deveni de o albeață mortală, iar ochii lui albaștri se măriră de un șoc absolut, realizând că femeia pe care jurase să o protejeze în colivia lui de aur venise de bunăvoie în gura lupului.
Rosalie însă îl ignoră complet pe Richard. Mintea ei sclipitoare și antrenamentul dur din ultimele zile o ajutară să își ridice cele mai solide ziduri oclumentice în jurul sentimentelor. Nu se uită la el, nu clipi și nu lăsă nicio micro-expresie să o trădeze. Se puse direct în genunchi pe piatra rece, chiar în fața jilțului impunător al vampirului, și îi întinse pergamentul strâns în pumn.
— Lordul meu... — rosti ea, cu o voce clară, deși inima îi zvâgnea nebunește în gât. Făcu o scurtă pauză pentru a-și stăpâni respirația, privindu-l direct în ochii sângerii pe fratele lui Richard. Sora mea, Charlotte, nu poate să părăsească Ministerul în acest moment pentru a nu trezi nicio suspiciune în fața Aurorilor. Însă a considerat că această informație este de o importanță vitală și a transmis prin mine, sora ei, Rosalie de Villeneuve, această scrisoare de urgență pentru Lordul ei și pentru Liderul ei.
Richard, smulgându-se din starea de paralizie și înțelegând instinctiv jocul periculos și genial pe care ea îl juca pentru a-i salva pe toți, păși rapid în față. Îi smulse scrisoarea din mână și o citi dintr-o singură suflare, descifrând capcana întinsă de Aurori la Minister.
Lordul Întunecat se lăsă pe spătarul jilțului, iar un zâmbet sinistru și mulțumit îi deschise buzele palide. Se simțea profund flatat de loialitatea oarbă a Charlottei, care, în viziunea lui, își trimisese propria sora mai mică în cel mai periculos și mai bine păzit loc din Anglia doar pentru a-și servi stăpânul. În plus, faptul că o simplă fată reușise să treacă de vrăjile de protecție ale conacului și să ajungă până la ușa lui îi stârni o curiozitate devoratoare.
Se aplecă spre ea, fixând-o cu privirea lui hipnotică.
— Charlotte Villeneuve este o Devoratoare de excepție, iar tu tocmai ai dovedit că porți același sânge pur și curajos, rosti Heinrich, iar vocea lui sibilică reverberă în sala pustie. Spune-mi, micuțo... ai riscat totul ca să ne aduci această solie. Vrei să fii și tu o Devoratoare a Morții, la fel ca sora ta? Vrei să porți Semnul meu pe braț?
În spatele Rosaliei, Richard își simțea palmele amorțite pe baghetă, iar mintea lui sclipitoare calcula cu o viteză nebunească riscurile. Știa un adevăr cumplit: dacă Lordul Întunecat ar fi bănuit vreo secundă că el are sentimente pentru această fată, Heinrich ar fi considerat-o imediat o slăbiciune periculoasă. Atâta timp cât ea nu era încă soția lui oficială, nu exista nicio lege sau tradiție dinastică care să o protejeze. Nu puteau să îi spună Lordului sub nicio formă despre legătura lor; vampirul ar fi folosit-o ca pe o pârghie de control împotriva lui sau ar fi transformat-o într-un simplu sacrificiu pentru ritualurile sale.
Rosalie însă nu clipi. Își menținu privirea fixată pe ochii sângerii ai Lordului Întunecat, dând dovadă de o prezență de spirit formidabilă, demnă de o adevărată Viperinită.
— Va fi o onoare absolută pentru mine, Lordul meu, răspunse ea, cu o voce calmă și plină de respect. Iar pentru a-mi demonstra loialitatea deplină și față de Liderul meu, îl voi lăsa pe el să îmi pună Semnul Întunecat la Hogwarts, imediat ce ne vom întoarce la școală. Acum... nu aș vrea sub nicio formă să vă fur din timpul dumneavoastră atât de prețios pentru o slugă umilă ca mine. Vă rog să îmi permiteți să mă retrag.
Lordului Întunecat îi plăcură enorm vorbele ei. Smerenia și inteligența cu care se prezentase această Villeneuve mai mică, combinate cu devotamentul oarbă pe care o credea din partea Charlottei, îl flatară la maximum.
— Îmi place cum gândești, micuțo. Ai mintea ascuțită a surorii tale, rosti Heinrich, lăsându-se pe spătarul jilțului, cu un zâmbet sinistru întins pe buze. Apoi își mută privirea sângerie spre fratele său. Dante, planul s-a schimbat. Datorită acestei solii, nu vom cădea în capcana Aurorilor. Pleacă și regrupează pozițiile noastre. Vom anula asediul sincronizat pentru moment și îl vom amâna până la începutul examenelor finale de la Hogwarts. Atunci vor fi și mai vulnerabili.
Richard simți cum o piatră uriașă i se ia de pe inimă, dar chipul lui palid rămase o mască de gheață absolută. Îi făcu un semn discret, scurt și imperceptibil Rosaliei să se ridice și să iasă înaintea lui din marea sală.
— Lordul meu, înclină Richard capul cu o reverență formală.
Se întoarse cu spatele și părăsi încăperea cu pași mari și repezi, urmând-o pe Rosalie în penumbra coridoarelor pustii ale conacului. În secunda în care au depășit porțile grele de fier și au ieșit în aerul înghețat al nopții de primăvară, Richard o înșfăcă strâns de mână. Într-un pocnet sec și violent de apariție magică, îi transportă pe amândoi înapoi în siguranța casei lui protejate din Anglia.
În secunda în care tălpile lor au atins podeaua de lemn a reședinței protejate, realitatea din jur s-a stabilizat într-o liniște binecuvântată. Richard a dat drumul baghetei de tisă, lăsând-o să cadă pe o masă, și a acționat mânat de o disperare brută, pe care nu o mai putuse reprima în fața fratelui său. O înșfăcă pe Rosalie, o trase violent la pieptul lui solid și o strânse în brațe cu o forță aproape dureroasă, ca și cum ar fi vrut să o topească în propria lui carne pentru a o ști în siguranță.
Corpul lui tremura subtil, o reacție fizică rară pentru liderul necruțător al Devoratorilor. Își îngropă adânc chipul în părul ei șaten, respirându-i parfumul familiar, în timp ce mantia lui grea de călătorie o învăluia complet.
— Ești complet nebună, Rosalie! — a izbucnit el, iar vocea lui fu un mârâit jos, sugrumat de o panică sălbatică, nedeghizată. — Cum ai putut să riști în halul ăsta? Cum ai putut să treci de porțile acelui conac și să pășești direct în fața lui? Dacă Heinrich simțea fie și o singură tresărire în mintea ta, dacă oclumentia ta dădea greș pentru o fracțiune de secundă, te-ar fi sfâșiat pe loc! Te-ar fi transformat într-un cadavru în fața mea și nu aș fi putut sa fac nimic! 
S-a îndepărtat doar un centimetru, prinzându-i chipul palid între palmele lui mari și reci, obligând-o să îl privească direct în ochii lui albaștri, care ardeau de o intensitate copleșitoare. Furia lui s-a dizolvat însă instantaneu, lăsând la iveală o admirație profundă.
— Dar ai fost genială... — a șoptit el, coborându-și vocea într-un registru cald, plin de uimire. — Ai jucat cartea loialității Charlottei, bine gândit.
Aplecându-se deasupra ei, o sărută cu o pasiune devastatoare, profundă și flămândă, un sărut care purta în el toată ușurarea că o avea din nou intactă, vie și în siguranță în propria lui casă. Rosalie s-a abandonat complet în strânsoarea lui, simțind că, deși războiul fusese doar amânat, în acel refugiu secret ea devenise cu adevărat egalul monstrului pe care alesese să îl iubească.