Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 29: Scrisori în Zori și Secrete în Amfiteatru
Prima dimineață de după vacanța de primăvară aduse o agitație intensă în Marea Sală, dar pentru Rosalie, liniștea se sparse în bucăți în momentul în care o bufniță oficială dropă o scrisoare direct în fața farfuriei sale. Recunoscu instantaneu scrisul tăios și caligrafic al Charlottei. Sora ei era absolut furioasă. Aflase direct de la Lordul Întunecat despre prezența Rosaliei în conac și despre faptul că urma să devină și ea o Devoratoare a Morții.
Scrisoarea vibra de o tensiune uriașă și de o mulțime de întrebări disperate: Charlotte voia să știe cum dracu' ajunsese scrisoarea ei secretă din Minister în mâinile Rosaliei în loc să ajungă la Dante, cum reușise să intre în conacul de neatins și ce căuta acolo. La final, sora ei îi cerea imperativ să se vadă în Hogsmeade la următoarea ieșire a elevilor pentru a-i explica totul. O avertiza cu o strictețe de plumb să nu interacționeze cu Liderul sub nicio formă până atunci și, mai ales, să nu îl lase să îi pună Semnul Întunecat pe braț. Charlotte nu voia cu niciun preț ca sora ei mai mică să intre în acel iad.
În tot acest timp, Ethan Davies a încercat din nou să o abordeze în dreptul scărilor, observând schimbarea și maturizarea subtilă din atitudinea ei. Rosalie însă, cu mintea sclipitoare și scuturile oclumentice ridicate, l-a refuzat politicos, dar extrem de rece, spunându-i că este concentrată doar pe examenele finale și lăsându-l complet descumpănit în mijlocul coridorului.

---

Tensiunea reală a explodat câteva ore mai târziu, în amfiteatrul din temnițe. Ora de Poțiuni s-a scurs sub privirea insistentă, de gheață, a lui Richard, care își purta impecabil masca de profesor rigid și necruțător. Când clopoțelul a sunat și ultima pelerină a dispărut dincolo de ușă, el a încuiat laboratorul cu o mișcare scurtă de baghetă, lăsând-o pe Rosalie ultima, sub pretextul rectificării unui eseu.
În secunda în care au rămas singuri, toată asprimea lui s-a topit. Rosalie a făcut un pas spre catedră, a băgat mâna în pelerină, a scos scrisoarea primită la micul dejun și i-a întins-o lui Richard.
El a luat pergamentul, i-a parcurs rândurile lăsate de Charlotte și, pe buzele lui perfect conturate, a înflorit un râs scurt, jos și plin de o ironie autentică. Își dădu capul ușor pe spate, privind-o cu o satisfacție amuzată în ochii albaștri.
— Sora ta este cu adevărat o Ravenclaw persistentă, rosti el, lăsând scrisoarea pe masă și prinzând-o blând de talie pentru a o trage mai aproape. Și eu am primit una exact la fel în zori. Mi-a scris oficial, revoltată, spunându-mi că nu ești sub nicio formă potrivită pentru rândurile Devoratorilor și cerându-mi să amân ritualul. Charlotte habar nu are în ce joc s-a aruncat încercând să își protejeze „micuța” soră de propriul ei comandant.
Se aplecă și o sărută scurt pe buze, o atingere posesivă care îi aminti Rosaliei că, în ciuda scrisorilor și a panicii din exterior.
Richard o privi adânc în ochi, iar zâmbetul lui ironic se preschimbă într-o seriozitate calculată de strateg. Își trecu degetele lungi peste pergamentul Charlottei, înainte de a-și pironi ochii albaștri asupra ei.
— Ai încredere în sora ta, Rosalie? — o întrebă el, pe o voce joasă, vrând să testeze stabilitatea barierelor ei mintale.
— Da, răspunse ea imediat, fără nicio ezitare. Charlotte ține la mine. Este doar extrem de protectivă și se teme pentru viața mea.
Richard izbucni din nou într-un râs scurt, jos și plin de o satisfacție posesivă, strângându-o mai aproape de pieptul lui solid.
— Se pare că nu este atât de protectivă pe cât crede ea, mormăi el, iar pe buze îi înflori un rânjet plin de înțelesuri. Altfel, în acest moment, nu ai fi fost în brațele mele, ci în siguranța turnului tău. Charlotte nu știe că ești deja a mea.
Își recăpătă rapid rigurozitatea, eliberând-o din strânsoare. Își scoase bagheta de tisă și îi făcu semn să își suflece mâneca pelerinei de la brațul stâng. Rosalie execută, privind cu inima bătându-i în gât. Richard își potrivi vârful baghetei direct pe pielea ei palidă și rosti o incantație complexă, extrem de avansată.
Sub ochii ei, o dâră de magie neagră și fumurie începu să se contureze pe antebraț, arzând-o ușor, până când luă forma perfectă și sinistră a Semnului Întunecat — craniul cu șarpele ieșindu-i din gură. Era o iluzie optică și tactilă atât de reală, încât ar fi păcălit pe oricine. Pentru toți ceilalți, Rosalie Villeneuve primise semnul de la Lider.
Richard își coborî bagheta, iar o umbră de îngrijorare profundă îi întunecă privirea tăioasă în timp ce o privi cu o asprime protectivă.
— Să fii extrem de atentă de acum înainte, Rosalie, îi spuse el, iar tonul lui redevenise cel al bărbatului care nu accepta nicio greșeală când venea vorba de siguranța ei. Să porți mereu mâneci lungi și să nu arăți acest semn absolut nimănui. Ceilalți membri din rândurile Devoratorilor din acest castel nu au dreptul să îl ascundă prin vrăji, ei trebuie să își asume public decizia pe care au făcut-o. Însă tu ești secretul meu. Sper doar ca Lordul Întunecat să nu încerce să folosească vreodată Semnul ca să te cheme direct prin magie la el... altfel își va da seama instantaneu că nu ai Semnul pus cu adevărat, iar iluzia se va destrăma.
Rosalie își coborî mâneca pelerinei, simțind cum greutatea acelei false mărci îi pecetluia definitiv rolul în jocul periculos care stătea să înceapă.

Câteva zile mai târziu, soarele palid de primăvară lumina curtea interioară de la Hogwarts, însă aerul rămăsese tăios. Rosalie stătea pe o bancă de piatră, retrasă, încercând să parcurgă un pergament pentru examene, când două umbre lungi se prăbușiră peste ea. Ridică privirea și simți cum inima îi zvâgnește în gât. În fața ei stăteau doi elevi de anul șapte de la Viperini, amândoi Devoratori recrutați recent, ale căror priviri ardeau de o uimire plină de ciudă și aroganță. Nu le venea să creadă că Lordul Întunecat acceptase să recruteze o fată de la Astropufi.
— Ia te uită, Villeneuve, rânji cel mai înalt dintre ei, blocându-i calea de ieșire. Se zvonește prin temnițe că Liderul te-a marcat după ora de Poțiuni. Un Astropuf printre noi? E o glumă proastă. Suflecă-ți mâneca. Vrem să vedem Semnul.
— Nu am de ce să vă arăt nimic, răspunse Rosalie, ridicându-și bărbia cu o dârzenie oclumentică, deși pe sub haine simțea un fior de gheață.
Sus, la balconul înalt ce dădea spre curte, o siluetă impunătoare, îmbrăcată în robe negre, urmărea întreaga scenă. Richard stătea cu mâinile sprijinite de balustrada de piatră, cu ochii albaștri fixați pe ei ca două lame. Maxilarul îi era încleștat de o furie sălbatică, posesivă, iar degetele i se strângeau pe piatră până când nodurile i s-au înălbit. Totuși, nu interveni. Știa că dacă ar fi coborât să o apere, le-ar fi dat de bănuit celorlalți Devoratori că are o slăbiciune pentru ea, distrugând complet acoperirea și punându-i viața în pericol în fața Lordului. Trebuia să o lase să reziste singură.
Viperinii nu mai pierdură timpul. Înainte ca Rosalie să poată scoate bagheta, cel de-al doilea o înșfăcă brutal pe la spate, prinzând-o în brațe și imobilizându-i strâns încheieturile. Fata încercă să se zbată, dar fizicul lui mai puternic o țintui pe loc. Celălalt Viperin se aplecă deasupra ei și, cu o mișcare smulsă și violentă, îi ridică mâneca de la cămașă, dezgolindu-i antebrațul stâng.
Sub lumina crudă a zilei, pe pielea ei palidă, se contura perfect iluzia neagră și fumurie a Semnului Întunecat — craniul cu șarpele ieșindu-i din gură. Magia avansată a lui Richard își făcu datoria; era atât de reală încât cei doi băieți scoaseră un icnet de uimire autentică, dându-se un pas înapoi.
Cel care o ținea pe la spate o împinse cu cruzime direct pe pietrele reci ale curții. Rosalie căzu în genunchi, cu palmele julite, dar își strânse imediat mâneca înapoi, ridicând privirea spre ei cu o ură mută, controlată.
— Chiar e adevărat... Lordul te-a acceptat, mormăi cel înalt, scuipând cuvintele cu dispreț. Dar nu te bucura prea devreme, Villeneuve. Un tatuaj pe braț nu te face una de-a noastră. Data viitoare când vom fi în misiune, îți vom încerca adevărata valoare de Devoratoare. Să vedem dacă un Astropuf știe să verse sânge sau dacă plânge ca o verigă slabă.
S-au întors pe călcâie și s-au îndepărtat, lăsând-o singură. Rosalie s-a ridicat încet, scuturându-și hainele, și și-a aruncat privirea spre balcon. Richard era încă acolo. Ochii lor s-au întâlnit preț de o secundă pe deasupra curții pustii — o privire încărcată de o promisiune întunecată. El nu intervenise în public, dar Viperinii aveau să plătească scump acea îndrăzneală în secret.