Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 39: Carnetul Negru și Umbra Viitorului
Timpul trecuse cu o viteză uimitoare, iar de la ceremonia secretă din munții Germaniei se împlinise deja un an de zile. Un an în care Rosalie își păstrase numele de Villeneuve la Minister, învățase în secret germana și devenise refugiul cald al Liderului suprem. Însă, într-o noapte târzie, când Richard era plecat din nou în oraș pentru a asigura pozițiile regimului, liniștea apasătoare a reședinței din Londra a fost spartă.
Rosalie a crezut că a auzit un zgomot ciudat la parter. S-a dat jos din pat înfășurată în tricoul lui larg și a coborât treptele încet, cu bagheta pregătită în mână. A intrat în biroul lui masiv, însă încăperea era complet pustie; doar perdelele mari se mișcau ușor în adierea nopții. Voia să se întoarcă în dormitor, dar privirea ei sclipitoare a fost atrasă instantaneu de un obiect lăsat la vedere: un carnet negru, legat în piele veche, așezat chiar în centrul biroului de stejar.
Mânată de curiozitate, l-a deschis. Pe măsură ce ochii ei parcurgeau paginile scrise cu scrisul tăios și caligrafic al lui Richard, Rosalie a simțit cum tot sângele îi îngheață în vene. Carnetul conținea liste chirurgicale, rapoarte și informații detaliate despre familiile de vrăjitori care refuzau să se supună noului regim și despre vrăjitorii cu sânge-mâl care urmau să fie arestați în valurile următoare de epurări. A înghițit în sec, cu inima bătându-i nebunește în gât, când a văzut că printre acele nume erau trecute familii întregi, cu copii mici care urmau să fie lăsați pe drumuri sau aruncați în celulele reci din subsoluri.
O realizare dureroasă a lovit-o direct în piept, împletindu-se cu frica pentru acele suflete inocente. Era de un an de zile căsătorită cu Richard și, în ciuda nopților de pasiune și a promisiunii dinastice de a asigura singurul moștenitor al casei Wahlen, încă nu rămăsese însărcinată. Gândul că el vâna copii în timp ce pântecul ei rămânea gol a măcinat-o profund. S-a întors în dormitor, dar nu a mai putut închide un ochi toată noaptea, privind tavanul în timp ce ecoul cruzimii soțului ei o strângea de gât.

---

Dimineața a adus o nouă premieră sumbră. Pentru prima dată în tot acest an de căsnicie, Richard a lipsit de la micul dejun. Scaunul lui masiv de la masă a rămas gol, semn că operațiunea din oraș fusese mult mai violentă și mai lungă decât de obicei.
Rosalie nu a mai putut rezista. Mânată de instinctul ei nativ de Astropuf de a proteja și de mintea sclipitoare care refuza să asiste tăcută la un masacru, s-a întors în biroul lui. Cu degetele tremurânde, și-a îndreptat bagheta spre carnetul negru și a rostit o vrăjă complexă de copiere, duplicând perfect listele cu viitoarele arestări pe o foaie ascunsă sub roba ei. A strâns pergamentul la piept și a plecat în grabă spre Minister, hotărâtă să înțeleagă ce se întâmplă.

La Minister, totul funcționa cu o rutină bine implementată și rece, un mecanism perfect uns de frica pe care Richard o insuflase în fiecare departament. Nu era niciun haos; funcționarii își vedeau de sarcini ca niște pioni disciplinați, iar pergamentele circulau rapid pe coridoarele luminate de torțe magice. Rosalie, strângând în secret copia listelor sub robă, și-a stăpânit bătăile nebunești ale inimii și s-a îndreptat spre biroul ei, încercând să pară doar o funcționară care își începe ziua obișnuită.
Însă, când a trecut pragul Departamentului ei, a înlemnit.
Acolo, în picioare, în mijlocul încăperii, se afla chiar Richard. Îmbrăcat în hainele lui negre și sobre de Lider, cu o postură impunătoare care domina complet spațiul, el vorbea pe un ton calm, dar de gheață, cu șefii ei. Aceștia stăteau cu capetele plecate, ascultându-i directivele administrative cu o obediență absolută. Rosalie a realizat instantaneu de ce lipsise de la micul dejun; venise direct la Minister, în zori, dar motivul real era altul. Richard venise în departamentul ei doar pentru a găsi un pretext oficial să o cheme la el în birou, dornic să își ceară scuze în privat că fusese plecat toată noaptea și să îi spună cât este de epuizat.
În timp ce ea se așeza discret la locul ei de muncă, Richard și-a încheiat instrucțiunile prefăcute. Fără să își schimbe expresia rigidă de pe chipul palid, s-a întors spre conducătorii biroului și a rostit o comandă scurtă, lăsând aroganța lui mândră de Wahlen să plutească în aer:
— Când documentele suplimentare vor fi gata, trimiteți franțuzoaica să îmi aducă hârtiile în biroul central.
În secunda următoare, înainte de a părăsi încăperea cu pași mari și hotărâți, Richard i-a aruncat o privire scurtă, intensă și profund posesivă Rosaliei. A fost o fracțiune de secundă în care ochii lui albaștri s-au pironit asupra ei, o privire care îi reconfirma, dincolo de eticheta jignitoare de „franțuzoaică” folosită în public pentru a păstra secretul, că ea era singura stăpână a universului său și că o aștepta sus, în privat.
Rosalie a rămas cu ochii în pergamente, cu degetele strânse pe condei. Șefii ei au început deja să se agite, pregătind actele pe care ea trebuia să le urce la etajul superior. Însă, sub roba ei, copia carnetului negru cu listele familiilor și ale copiilor condamnați pulsa ca un tăciune aprins. Richard o aștepta sus pentru a-și cere iertare și a-și sprijini oboseala pe umărul ei, dar ea urca purtând dovada celei mai mari trădări a regimului său.