Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 42: Cuvântul care Frânge Imperiul
În seara aceea, Rosalie nu a mai plecat direct acasă. Pașii ei obosiți au purtat-o departe de clădirea Ministerului, până la marginea unui râu liniștit de la periferia Londrei. Privea apa întunecată cum curgea în tăcere sub cerul cenușiu de primăvară, simțind o nevoie disperată de a vorbi cu cineva, de a spune tot ce o măcina pe interior, de a-și urla durerea și gelozia. Dar nu știa cui. Surorii ei, Charlotte, nu îi putea spune nimic; ea îl venera pe Dante și noul lui regim, fiind complet oarbă în fața suferinței ei. Iar Richard... Richard era mereu plecat, mereu rece în ultimele zile și mereu în compania acelei Victoria, lăsând-o pe ea să se stingă în izolare.
Măcinată de certitudinea amară că nu îi era de niciun folos unui lider care căuta doar putere și moștenitori, Rosalie și-a strâns pelerina în jurul corpului și s-a întors în reședința lor protejată.
Când a împins ușa dormitorului mare, a înlemnit. Richard era deja acolo. Se întorsese mai devreme, cu mantia neagră aruncată pe un scaun și hainele strânse pe corpul lui masiv. Chipul lui palid și ascuțit purta amprenta aceleiași oboseli crunte. S-a întors spre ea cu o mișcare fluidă, iar în ochii lui albaștri a sclipit acea posesivitate aspră, sălbatică, care nu accepta nicio distanță între trupurile lor. Făcu doi pași rapizi spre ea, vrând să o strângă la piept, dar Rosalie rămase complet rigidă, privindu-l prin ecranul lacrimilor care îi inundau obrajii.
Înainte ca el să poată scoate un cuvânt sau să o atingă, vocea ei a tăiat liniștea camerei ca o lamă de gheață:
— Richard, vreau să divorțăm.
Cuvântul a căzut între ei ca o condamnare la moarte. Richard a înlemnit pe loc, iar ochii lui albaștri s-au mărit într-un șoc absolut, întreaga lui oclumentie prăbușindu-se sub forța acelei fraze scurte. Îi prinse umerii fragili cu o disperare aspră, strângând-o atât de tare încât o ridică parțial de pe podea, cu un mârâit jos, periculos, care îi urcă din piept:
— Ce ai spus? Divorț? Ai înnebunit, de Villeneuve? Numele tău este scris în granitul din Germania! Ești Doamna Wahlen! Nu există divorț în lumea mea! Îmi aparții până la ultima suflare!
Rosalie nu s-a mai lăsat intimidată de furia lui. L-a privit direct în suflet, înfruntându-i privirea cu o demnitate dârză, sfâșiată de durere. Și-a desfăcut degetele din strânsoarea lui, îndepărtându-l.
— Ba da, Richard... vreau să divorțăm, a repetat ea, cu o voce frântă, dar plină de o tristețe resemnată. Uită-te la noi. A trecut un an de când ne-am legat sângerele în Pădurea Neagră și pântecul meu este gol. Nu pot să îți ofer ceea ce ai tu nevoie cel mai mult, nu pot să asigur moștenitorul pe care dinastia ta pură îl cere ca să nu se stângă! Fratele tău mi-a spus totul azi-noapte în birou... mi-a confirmat ceea ce văd în fiecare zi pe holurile Ministerului.
S-a dat un pas înapoi, plângând în hohote sub privirea lui împietrită, strângându-și hainele la piept.
— Eu nu sunt o Devoratoare crudă, puternică și neînfricată cum este Victoria! Am văzut-o și azi cum stătea lângă tine la balcon, zâmbindu-ți cu complicitate, gata să distrugă lumi alături de tine. Ea este ceea ce are nevoie un Lider suprem lângă el pe tron! Ea îți poate da soldați și putere. Eu sunt doar o Astropufă care plânge în colivie în timp ce tu ești mereu plecat, mereu cu ea. Nu mai pot, Richard... Te iubesc atât de mult încât mă distrug singură aici. Lasă-mă să plec. Dă-mi drumul din acest imperiu al umbrelor, pentru că nu am fost niciodată făcută să domnesc peste nimeni!
Cuvintele ei, încărcate de o suferință crudă și de confirmarea pe care o văzuse de la distanță la balcon, au lovit direct în inima liderului Devoratorilor, spulberându-i toată gheața și lăsându-l complet descoperit în fața propriei sale slăbiciuni.

Imediat ce s-a asigurat că Rosalie doarme adânc, Richard s-a ridicat din pat. Își strânse cămașa neagră pe corp, își luă bagheta de tisă și părăsi reședința din Londra într-un pocnet sec și violent de apariție magică. Furia lui nu mai putea fi stăpânită în interior. Fratele lui trecuse linia roșie: intrase în casa lui și îi atacase cea mai mare slăbiciune, picurându-i venin în minte soției sale.
A apărut direct în marea sală a conacului Devoratorilor, unde Lordul Întunecat își petrecea nopțile. Heinrich stătea pe jilțul lui de piatră, cu un potir de argint în mână, privind spre flăcările verzi din șemineu. Când ușile grele s-au izbit de pereți sub forța magiei lui Richard, vampirul nici nu a tresărit. Doar a schițat un zâmbet plin de colți siniștri.
— Dante... te întorci atât de târziu de la Minister? — a rostit Heinrich pe acel ton sibilic.
Richard nu a scos un cuvânt. Cu o viteză uimitoare, alimentată de o furie oarbă, a ridicat bagheta, dezlănțuind o bătălie crâncenă și distrugătoare între cei doi frați. Pe partea de vrăjă și magie brută, Richard era incontestabil mai puternic; blesteme obscure, scuturi gigantice și flăcări sângerii au spintecat aerul, sfărâmând stâlpii de piatră ai sălii. Însă Heinrich, fiind transformat în vampir, era avantajat de o viteză supranaturală, inumană.
A fost un duel sălbatic, în care conacul a tremurat din temelii. Heinrich l-a izbit pe Richard de pereți, sfâșiindu-i cămașa și lăsându-i tăieturi adânci pe piept, din care sângele a început să curgă rapid. La rândul său, Richard a contracarat cu o explozie de magie cinetică și blesteme de descompunere care i-au ars carnea nemuritoare a vampirului, forțându-l să scoată urlete de durere.
În final, după minute lungi de agonie și distrugere, praful s-a așezat peste marea sală. Amândoi erau epuizați și grav răniți, respirând sacadat în mijlocul dărâmăturilor. Profitând de o singură fracțiune de secundă în care Heinrich a ezitat din cauza unei arsuri magice, Richard s-a repezit în față cu ultimele forțe. L-a trântit la pământ și s-a prăbușit direct peste fratele lui, țintuindu-l de podeaua de piatră.
Richard i-a pus vârful baghetei de tisă direct sub bărbie, apăsând atât de tare încât pielea palidă a vampirului a început să cedeze sub lemnul fierbinte. Picături de sânge de la amândoi se amestecau pe pietrele reci.
Heinrich, rănit și stors de energie sub greutatea fratelui său, a lăsat capul pe spate și a început să râdă. Era un râs șuierător, plin de sînge și de o satisfacție sinistră.
— În sfârșit... în sfârșit ți-ai arătat adevărata față, Dante, a șoptit Heinrich, privindu-l cu ochii lui sângerii. Știam... știam de la bun început că ai sentimente pentru puștoaica aia de Villeneuve. Că nu e doar ceva formal. Dar te amăgești singur. Victoria ar fi mult mai potrivită pentru tine, pentru imperiul nostru. Ea este o regină a sângelui.
Maxilarul lui Richard s-a încleștat și mai tare, iar bagheta lui a pătruns adânc în carnea vampirului.
— Dacă mai calci o singură dată în casa mea, Heinrich... — a mârâit Richard, cu o voce joasă, răgușită de epuizare, dar de o gheață capabilă să ucidă. — Dacă mai îndrăznești să îi adresezi un singur cuvânt soției mele sau să îi picuri venin în minte despre Victoria și moștenitori, îți garantez că voi găsi o cale să îți despart capul de umeri, chiar dacă ești nemuritor. Imperiul ăsta îl conduc eu. Dinastia o asigur eu. Iar Rosalie este Doamna Wahlen. Dacă o mai atingi fie și cu o singură silabă, războiul nostru se va termina cu moartea ta.
Heinrich a lăsat capul pe spate, acceptând înfrângerea în fața demenței posesive a fratelui său.
Richard s-a ridicat cu greu de peste el, și-a strâns robele sfâșiate în jurul rănilor și a dispărut într-un pocnet sec, întorcându-se în reședința din Londra.


Când Richard s-a materializat înapoi în casă, nu s-a dus direct în dormitor. Sângele îi pătase cămașa, iar tăieturile lăsate de ghearele lui Heinrich pe piept și brațe ardeau cumplit. S-a retras în tăcere în laboratorul lui privat de la parter. Cu mâinile tremurânde de epuizare, a început să își trateze singur rănile, turnându-și licori vindecătoare de alchimie direct pe carnea arsă și sfâșiată, bandajându-se în penumbra camerei.
În tot acest timp, sus, în dormitorul cel mare, Rosalie s-a trezit brusc dintr-un somn agitat. A întins instinctiv mâna pe saltea, căutându-i corpul masiv și căldura protectoare.
Însă cearșafurile erau reci. Locul de lângă ea era gol.
O strângere dureroasă de inimă a trezit-o complet, iar lacrimile i-au inundat din nou ochii în întunericul camerei. Privind pernele pustii, Rosalie a simțit cum tot veninul de peste zi se întoarce în sufletul ei. A crezut, cu o certitudine amară, că Richard o abandonase și în noaptea aceea. A crezut că toate cuvintele lui disperate de dinainte de culcare fuseseră doar o minciună menită să o potolească și că el se întorsese la Minister, în brațele Victoriei, lăsând-o pe ea singură în colivia de aur. Nu știa că, la doar un etaj mai jos, soțul ei își sângera rănile primite pentru a o apăra.