Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 44: Ecoul Iertării
Rosalie rămase nemișcată în mijlocul sufrageriei răvășite, ascultând liniștea asurzitoare lăsată în urmă de dispariția lui Richard. Era complet șocată. Mintea ei sclipitoare, obișnuită să calculeze fiecare mutare strategică, refuza pur și simplu să proceseze ceea ce tocmai se întâmplase. Nu înțelegea deloc de ce el nu era supărat pe ea. Își asumase trădarea cu o demnitate resemnată, fiind pregătită pentru furie, blesteme sau celulele reci din subsolurile regimului, dar Richard îi oferise în schimb un sărut plin de dăruire și plecase să o răzbune.
Timpul se scursese cu o lentoare chinuitoare. Neputând să stea printre resturile de porțelan spart de pe podea, Rosalie se mutase în biroul de la parter, așezându-se pe canapeaua mare de piele. Își strânse genunchii la piept, înfășurată în tricoul lui larg, și așteptă.
Richard s-a întors repede. Pocnetul sec al apariției sale magice sparse liniștea casei după doar o oră. A pășit în birou, iar când a văzut-o pe canapea, așteptându-l, pașii lui mari s-au oprit în dreptul ei. Își scosese mantia, dar robile lui negre purtau încă mirosul tăios de pucioasă din noaptea rece de toamna. Pe chipul lui palid și ascuțit nu mai era nicio urmă de furie, ci doar o oboseală care se topea când o privea.
Totuși, în ochii mari ai Rosaliei se citea încă teama. Îl urmărea cu o respirație sacadată, încordată, temându-se că realizarea trădării ei îl va face, în sfârșit, să o privească cu ură.
Richard a îngenuncheat în fața canapelei, aducându-și chipul la nivelul ei. Îi prinse degetele reci în palmele lui mari și calde, strângându-le cu o blândețe profund posesivă, vrând să îi șteargă orice urmă de nesiguranță.
— Încă îți este frică de mine, Rosalie? — a întrebat el, cu o voce joasă, catifelată și incredibil de moale. — Nemernicul din Ordin nu mai reprezintă o amenințare pentru nimeni. Iar tu... tu nu mai ai de ce să tremuri în această casă.
Rosalie a înghițit în sec, privindu-l direct în ochii lui albaștri, unde se reflecta o admirație nedeghizată.
— Nu înțeleg, Richard... — a șoptit ea, cu o voce frântă. — Te-am trădat. Am furat din carnetul tău. Am ajutat Ordinul. De ce nu ești supărat pe mine? De ce nu mă pedepsești?
Richard a lăsat să îi scape un zâmbet scurt, discret, plin de o mândrie aristocratică. S-a aplecat și i-a sărutat palmele, lipindu-și fruntea de genunchii ei.
— Pentru că ai făcut-o ca să te salvezi pe tine din întuneric, Rosalie, a răspuns el, iar cuvintele lui au vibrat cald în tăcerea biroului. Pentru că asta ești tu: o Astropufă pură care nu poate privi moartea fără să încerce să o oprească. M-ai fi trădat cu adevărat dacă ai fi complotat ca să mă ucizi. Dar tu m-ai protejat în fața lor, ai refuzat să îmi pui viața în pericol chiar și când te amenințau. Cum aș putea să fiu supărat pe femeia care a riscat totul doar ca să rămână om, dar a ales să mă țină pe mine în siguranță? Nu te-am iubit ca să te transform în Victoria. Te iubesc pentru lumina ta. Iar de mâine, acea lumină va sta la vedere, lângă mine.
Rosalie a simțit cum ultima fărâmă de teamă se dizolvă sub atingerile lui sigure, realizând că monstrul ei o ierta pentru că înțelesese, cu mintea lui de strateg, că loialitatea ei față de el fusese mai puternică decât dorința de a salva lumea de afară.

Richard o ridică cu o mișcare sigură de pe canapea, prinzând-o strâns în brațe. O purtă pe brațele lui puternice pe scările de piatră, urcând direct în dormitorul lor mare, unde faldurile întunericului de primăvară păreau acum mult mai blânde. O așeză încet pe marginea patului, privind-o lung, înainte de a face un pas înapoi pentru a-și schimba hainele grele de călătorie.
Însă, când el își dădu cămașa neagră jos, Rosalie scoase un icnet înăbușit de groază. Lumina slabă a sfeșnicelor dezvălui bandajele strânse pe corpul lui masiv, prin care încă se mai zăreau tăieturi adânci, proaspete și arsuri magice lăsate pe piept și pe brațe, care în mod sigur nu erau din această noapte. Se dădu jos din pat instantaneu, cu degetele tremurânde, apropiindu-se de el.
— Richard... — a șoptit ea, cu ochii mari, sclipitori, înfricoșată de ceea ce vedea. — Ce s-a întâmplat? De ce ești rănit în halul ăsta? Unde ai fost noaptea trecută?
Richard o prinse blând de încheieturi, oprindu-i degetele calde chiar deasupra rănilor sale, iar pe buze îi apăru un zâmbet scurt, tăios, dar profund posesiv. Ochii lui albaștri o fixară cu o siguranță absolută.
— Am fost să rezolv o datorie de sânge, Rosalie, a rostit el, cu acea voce joasă și catifelată. Fratele meu, Heinrich... Lordul Întunecat a îndrăznit să calce în această casă și să îți picure venin în minte în timp ce eu eram plecat. Am avut o luptă cu el la conac, nu se va mai apropia de tine.
O strânse din nou la pieptul lui solid, ignorând durerea fizică a tăieturilor de vampir, și o sărută scurt pe creștetul capului, asigurând-o cu o autoritate suverană:
— Te asigur că nimeni, niciodată, nu o să se mai atingă de tine sau să te amenințe sub acest cer. Iar de acum înainte... s-a terminat cu secretele, Rosalie. Când îți vei dori să salvezi pe cineva data viitoare, să îmi spui mie. Dacă tu vei dori pe cineva să cruț, eu îl voi cruța. Iar dacă tu vei vrea să condamni pe cineva, eu o să îl condamn. Voi face absolut orice ca tu să fii fericită, dar în fața mea, nu în spatele meu.
Rosalie și-a ascuns chipul în scotitura gâtului lui, simțind parfumul tăios de lemn de tisă împletit cu cel de sânge proaspăt. Realiza în sfârșit prețul uriaș pe care el îl plătise: Liderul suprem își înfruntase propriul frate nemuritor până la epuizare doar pentru a-i proteja ei liniștea în colivia de aur.