Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 46: Sacrificiul din Atrium
Ordinul Phoenix, disperat în fața puterii absolute pe care Richard o consolidase la Londra, găsise în sfârșit o metodă radicală și cumplită pentru a-l elimina. Reușiseră să captureze o forță distructivă, un Obscurus instabil, și l-au infiltrat în secret direct în inima clădirii guvernamentale. Dante se afla acum în fața a două opțiuni imposibile: să fugă prin apariție magică, salvându-și propria viață, dar lăsând Obscurusul să distrugă Ministerul și să masacreze toți oamenii din el, sau să rămână să lupte cu entitatea întunecată, asumându-și riscul iminent de a muri.
Deodată, un bubuit puternic, asurzitor, a zguduit pereții clădirii din temelii, spărgând geamurile din biroul central. Richard s-a dus de îndată acolo, coborând treptele spre Atriumul central într-o vijelie neagră, urmat îndeaproape de mai mulți funcționari panicați, printre care se afla și Rosalie, cu inima bătându-i nebunește în piept.
Când au ajuns în uriașa sală de primire, haosul era de nedescris. O masă uriașă de energie neagră, fluidă și violentă se rotea sălbatic în aer, dărâmând stâlpii de susținere. Richard a pășit direct în calea monstrului. Cu o mișcare sigură, ridică bagheta de tisă și reuși să țină entitatea sub control cu o vrăjă luminoasă, argintie și densă, asemănătoare cu un Patronus gigant, care respingea valurile de întuneric. Văzând forța distructivă, mulți dintre funcționari au dat înapoi, iar alții au început să fugă disperați spre ieșiri. Însă Dante rămase perfect calm, cu chipul lui palid împietrit într-o concentrare chirurgicală.
Fără avertizare, Obscurusul s-a zvârlit violent și a lovit dintr-o dată în direcția grupului de oameni care fugeau. Richard s-a interpus instantaneu, ridicând un scut de o mărime colosală care i-a protejat pe toți de impactul mortal.
— Plecați! Goliți clădirea! Le ordon tuturor să iasă! — a tunat vocea lui Dante, acoperind zgomotul de sticlă spartă.
Însă câțiva funcționari au refuzat să se miște, înțepeniți de uimire, inclusiv Rosalie, care refuza să îl lase singur. Rămași pe margini, ei au fost martorii adevăratei puteri magice, brute și geniale a lui Dante. Magia lui pulsa în valuri aurii și argintii, sfidând legile fizicii vrăjitorești. În acea penumbră apocaliptică, Rosalie îl auzi pe un oficial bătrân din apropiere cum șoptea cu o voce tremurândă, plină de o venerație mistică:
— Merlin... Wahlen chiar este următorul geniu după Dumbledore...
În secunda următoare, Obscurusul a scos un sunet supranatural și a încercat să îl atace direct pe Dante, repezindu-se ca o gheară de umbră spre pieptul lui. Richard s-a ferit cu o grație fluidă, iar când entitatea a realizat că nu îl poate învinge și a încercat să fugă în sus, spre acoperiș, Dante a trecut la ofensivă. Își mântuia bagheta de tisă cu o viteză uimitoare, ca și cum piesa de lemn ar fi fost o extensie naturală a mâinii lui, legând umbra în lanțuri de lumină pură.
Atunci, Obscurusul a strâns toată energia rămasă și a întunecat complet întreaga încăpere, stingând instantaneu toate torțele și magiile protectoare. O beznă totală a cuprins Atriumul. În secunda următoare, s-a auzit o bubuitură puternică, un zgomot de implozie care a cutremurat pământul de sub picioarele lor.
Când lumina a început să revină treptat prin praful dens, Atriumul era pustiu. Dispăruse și Obscurusul... și Dante. Richard nu mai era nicăieri.
Un gol imens și o groază cumplită au lovit-o pe Rosalie direct în inimă. Toate scuturile ei oclumentice s-au spulberat, iar Atriumul a fost inundat de strigătul ei sfâșietor, plin de o durere sălbatică, care a răsunat printre dărâmături:
— Riiiichaaaaaard!
Picioarele i-au cedat instantaneu, iar Rosalie a căzut jos în genunchi pe pietrele reci și pline de praf, acoperindu-și chipul cu palmele, plângând în hohote disperate. Lumea ei se prăbușise odată cu acea bubuitură. Câteva clipe mai târziu, din mijlocul prafului, a venit sora ei, Charlotte. Cu fața palidă și ochii plini de lacrimi, s-a aplecat, a luat-o în brațe și a preluat-o, strângând-o la piept pentru a o ridica din acel iad, în timp ce noul Minister rămânea fără Liderul care îl cucerise.
Lordul Întunecat, deși disprețuia profund birocrația și detesta treburile administrative ale unei clădiri guvernamentale, a acționat cu reflexele reci ale unui prădător străvechi. Heinrich a preluat direct și personal conducerea Ministerului Magiei, dintr-o singură mișcare strategică, pentru a nu le lăsa celor din Ordinul Phoenix nicio secundă de răgaz în care să încerce să schimbe regulile sau să redobândească controlul. Sub comanda lui autoritară, toți Devoratorii și-au reocupat imediat posturile cheie, iar pe coridoare s-a reinstalat teroarea. Totuși, obsesia vampirului rămăsese viitorul liniei lor pure; de aceea, Heinrich a mobilizat rapid o divizie de elită, trimițând-o în căutarea disperată a lui Dante.
În tot acest timp, Rosalie trăia un coșmar fără sfârșit. Își folosea zilnic abilitatea avansată de magmetamorf, schimbându-și chipul și înfățișarea pentru a scotoci, fără încetare, fiecare colțișor ascuns din Anglia. A căutat prin ceainării dărăpănate, prin păduri uitate și prin vechile refugii ale rezistenței, dar Richard nu era nicăieri. Dispariția lui după implozia acelui Obscurus părea definitivă, iar golul din sufletul ei o asfixia.
Într-o după-amiază mohorâtă, pe când se întorcea la Minister complet epuizată, Heinrich a interceptat-o pe un coridor pustiu de la etajul superior. Chiar lângă Lordul Întunecat, pășind cu o postură trufașă, se afla Victoria. Întoarsă din misiune, Devoratoarea cea frumoasă savura din plin dispariția Liderului, afișând un rânjet triumfător.
— Ei bine, Villeneuve... se pare că s-a terminat, a rostit Heinrich pe acel ton sibilic și batjocoritor, privind-o de sus. Atâta timp cât lipsește Dante, tu nu ai absolut nicio valoare în acest imperiu. Ai rămas exact ce ai fost: o simplă funcționară speriată.
Auzind cuvintele Lordului, Victoria a izbucnit într-un râs disprețuitor și ascuțit, bucurându-se de umilința rivalei sale.
Însă, la un moment dat, Heinrich a înlemnit. Pupilele lui sângerii s-au dilatat brusc, iar instinctele lui supranaturale de vampir s-au activat la maximum în fața Rosaliei. Printr-un gest scurt și brusc al mâinii, îi făcu semn Victoriei să tacă instantaneu.
— Pleacă, Victoria. Acum! — i-a ordonat el acesteia, pe un ton îngrozitor de rece, jos și atât de autoritar încât Devoratoarei i-a pierit instantaneu zâmbetul de pe buze. Fără să îndrăznească să scoată un cuvânt, femeia s-a întors pe călcâie și a fugit practic de pe coridor.
Rămas singur cu ea în penumbra holului, Heinrich s-a apropiat încet de Rosalie. Fata a rămas rigidă, strângându-și hainele la piept, dar Lordul Întunecat nu a ridicat bagheta. În schimb, s-a aplecat ușor, înclinându-și capul palid spre pântecul ei. Toate simțurile lui de creatură a nopții s-au concentrat pe un singur punct. A ascultat cu o atenție chirurgicală în tăcerea irespirabilă a coridorului, auzind clar, dincolo de bătăile accelerate ale inimii Rosaliei, un al doilea puls magic, extrem de mic, dar incredibil de pur și viguros.
Heinrich s-a îndreptat de spate, iar pe chipul lui de marmură s-a instalat un șoc absolut, amestecat cu o venerație mistică. Realiza în acea secundă că ceea ce crezuse imposibil timp de un an se produsese în noaptea dinaintea asediului.
— Merlin... — a șoptit Lordul Întunecat, privind-o cu o cu totul altă intensitate în ochii lui sângerii. Ești însărcinată, Rosalie... Porți în tine moștenitorul casei Wahlen. Linia noastră de sânge nu se va stinge.