Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 47: Lacul Dintre Munti

Rosalie, complet absorbită de durerea și panica provocate de dispariția lui Richard, nu observase deloc micile schimbări din propriul corp în ultimele săptămâni. Greața matinală, oboseala copleșitoare și tremurul magiei din vene le pusese pe seama nopților nedormite și a oclumentiei care se fisura sub greutatea doliului. La auzul cuvintelor sibilice ale lui Heinrich, rămase împietrită. Realizarea o lovi ca o descărcare electrică: pântecul ei nu mai era gol. Reușise. Purta în ea copilul lui Richard, singurul moștenitor al celei mai puternice dinastii magice.
Însă mintea ei sclipitoare și antrenată nu îi lăsă timp pentru bucurie. Într-o fracțiune de secundă, gândul îi fugi spre cel mai sumbru scenariu. Știa exact cum gândea Lordul Întunecat; Heinrich nu vedea în ea o mamă sau o persoană dragă, ci doar o colivie biologică pentru sângele curat al familiei Wahlen. Din dorința disperată de a proteja pruncul cu orice preț, vampirul ar fi putut să o ia pe sus chiar acum și să o izoleze undeva într-o fortăreață ascunsă din Germania, păzită de creaturi ale nopții, transformând-o într-o prizonieră pe viață.
Nu avea de gând să lase monstrul să îi pună cătușe pe viitor. Înainte ca Heinrich să poată întinde mâna palidă spre ea sau să își cheme gărzile de elită, Rosalie făcu un pas rapid înapoi. Se concentră pe magia pură din inelul de pe degetul ei și, într-un pocnet sec și violent de apariție magică, dispăru de pe coridorul Ministerului.
Realitatea se stabiliză într-un aer înghețat, dar Rosalie știa că nu se putea duce la reședința lor protejată din Londra. Heinrich o cunoștea prea bine; ar fi trimis Devoratorii acolo în mai puțin de zece minute. Trebuia să aleagă un loc unde mintea strategică a Lordului Întunecat nu s-ar fi gândit niciodată să o caute. Un loc ascuns chiar sub nasul lui, protejat de legile sângelui pur pe care vampirul însuși le respecta: fortăreața masivă a familiei Wahlen din Germania, din inima Pădurii Negre. Locul unde se căsătorise în secret cu Richard.
Un nou pocnet de apariție o transportă direct dincolo de granițe, pe creasta muntoasă măturată de vânt. Când tălpile ei au atins pământul străvechi, porțile mari de piatră ale conacului german s-au deschis în tăcere, recunoscând-o instantaneu prin magia sângelui înscris în granitul sălii de ritualuri. Rosalie intră în fortăreața pustie, strângându-și pelerina în jurul pântecului, unde micul puls magic al copilului ei și al lui Richard bătea ca o promisiune tăcută de supraviețuire. Se refugiase în bârlogul lupilor, hotărâtă să își apere pruncul, sperând că magia acestui castel vechi îi va aduce în sfârșit un indiciu despre locul unde se afla soțul ei. În acel loc Lordul Întunecat, chiar daca era moștenitor Wahlen, nu putea să intre fără acordul ei sau a lui Richard, fiind considerat mort., nu mai aparținea în totalitate familiei.
Rosalie păși în marea sală de ritualuri a fortăreței din Germania, acolo unde, cu doar un an în urmă, își legase destinul de Richard în fața Lordului Întunecat. Încăperea era cufundată în penumbră, dar privirea ei sclipitoare fu atrasă instantaneu de peretele masiv de granit. Se apropie cu pași rapizi, ținându-și mâna ocrotitoare peste pântecul în care creștea pruncul lor.
Liniile sângerii și aurii ale arborelui genealogic, care după dispariția lui Richard rămăseseră stinse și reci, începură brusc să se schimbe. Sub ochii ei măriți de uimire, numele Richard Dante Wahlen prinse să pulseze din nou. Lumina era slabă, tremurătoare, trădând faptul că soțul ei era extrem de slăbit, dar era dovada supremă și vie că Richard supraviețuise imploziei din Atrium.
— Frau Wahlen... — răsună deodată o voce aspră, dar adânc plecată în semn de respect, spărgând tăcerea mormântală.
Rosalie tresări și se întoarse brusc. În pragul ușii stătea cel mai bătrân servitor al conacului, un vrăjitor cu părul cărunțit, care o recunoștea drept adevărata Doamnă a casei. Văzând-o singură, palidă și cu ochii înecați în lacrimi, bătrânul german se apropie cu pași tăcuți și, într-o germană cu accente dure, dar plină de o loialitate veche, îi destăinui secretul pe care îl păstrase de zeci de ani.
— În copilărie, când lumea devenea prea grea sau când disputele cu fratele său, Heinrich, îl sufocau, tânărul stăpân Richard obișnuia să plece departe, în inima munților, povesti servitorul, privind spre crestele acoperite de nori. Acolo se ascunde un lac imens, un loc sălbatic unde mergea ca să-și limpezească gândurile. Dacă mai este în viață și s-a refugiat undeva ca să se vindece, acolo îl veți găsi. Magia fortăreței îl va ghida pe cel care îi poartă sângele.
Mânată de o speranță disperată, Rosalie părăsi fortăreața. Ghidată de instinctul ei sclipitor și de legătura mistică a pruncului din pântecul ei, rătăci ore în șir prin potecile înguste și stâncoase ale Pădurii Negre. A fost o cursă epuizantă contra cronometru, dar în cele din urmă, printre brazii uriași, zări oglinda de apă întunecată a lacului imens.
Pe marginea apei se înălța o casă mică din piatră și lemn. Rosalie înaintă cu bagheta pregătită, dar realiză imediat că locul nu era apărat de nicio vrăjă de protecție; scuturile fuseseră complet spulberate. În jurul casei, imaginea era dezolantă: copacii erau dărăpănați, smulși din rădăcini sau carbonizați, un semn clar că acolo avusese loc o luptă aprigă și devastatoare cu forța Obscurusului în momentul în care Richard se materializase în acel refugiu.
Inima îi zvâgni nebunește în gât. Rosalie intră repede în casă, sperând să-l găsească ascuns printre dărâmături, dar interiorul era pustiu, devastat de suflul magiei. Aerul mirosea a lemn ars și a praf.
Când ieși din casă, cu ochii plini de lacrimi și sufletul prăbușit sub greutatea deznădejdii, Rosalie privi din nou spre marginea apei. Prin cețurile subțiri care se ridicau de pe lac, zări o siluetă înaltă, masivă, stând nemișcată pe malul de piatră. Purta robile lui negre, acum sfâșiate, iar spatele lui impunător era ușor adus de o slăbiciune profundă.
Era el. Era Richard. Se întorsese la originile lui cele mai pure pentru a supraviețui, iar acum o aștepta pe femeia pentru care mutase munții din loc.
Richard s-a întors lent pe călcâie când a auzit foșnetul pașilor ei pe pietrișul umed. Chipul lui palid era brăzdat de o oboseală extremă, iar sub robile negre și sfâșiate se ghiceau rănile adânci lăsate de bătălia cu Obscurusul. Într-o fracțiune de secundă, gheața din ochii lui albaștri s-a topit complet. Un zâmbet rar, cald și profund ușurat i-a înflorit pe buze când a văzut-o acolo, în cel mai ascuns refugiu al copilăriei sale.
A făcut doi pași grei spre ea, a înșfăcat-o de talie și a luat-o în brațe, strângând-o la pieptul lui solid cu o posesivitate sălbatică, ocrotitoare, de parcă tot restul lumii ar fi încetat să mai existe. Rosalie și-a îngropat chipul în umărul lui, respirându-i parfumul familiar de lemn de tisă, deși acum mirosea a praf și a magie arsă.
— Planuiam să mă întorc la tine imediat ce mi-ar fi revenit o parte din puteri, Rosalie... — i-a șoptit el la ureche, cu o voce joasă, răgușită de epuizare. În toate aceste zile de întuneric, m-am gândit doar la tine.
S-a desprins doar un centimetru, privind-o de sus cu o neputință resemnată pe care liderul Devoratorilor nu o mai arătase niciodată nimănui.
— Bagheta mea a fost complet distrusă în explozia din Atrium, iar puterile mele sunt secate. Nu am putut să folosesc apariția magică nici măcar ca să ajung la conac, darmite să traversez granița înapoi spre Londra. Am fost blocat aici, în tăcere.
Rosalie a început să-i povestească, cu o voce tremurândă, dar plină de o minte sclipitoare, toate întâmplările cumplite care avuseseră loc la Minister după dispariția lui. I-a spus cum Heinrich preluase conducerea administrativă pentru a bloca Ordinul, cum Devoratorii își reocupaseră posturile și cum ea îl căutase în fiecare colțișor din Anglia sub înfățișări de magmetamorf. Însă, când a ajuns la partea cu întâlnirea de pe coridor cu Lordul Întunecat și Victoria, Rosalie s-a oprit brusc. A tăcut, strângându-și degetele pe pieptul lui bandajat.
Richard s-a uitat întrebător la ea, sesizând instantaneu tensiunea din corpul ei și modul în care oclumentia ei se prăbușea. O prinse de bărbie, obligând-o să-i susțină privirea intensă.
— Ce s-a întâmplat, Rosalie? Ce ți-a spus Heinrich? — a întrebat el, iar un fior din vechea lui furie de păzitor a sclipit pentru o secundă în ochii albaștri.
Rosalie a tras adânc aer în piept, s-a aplecat ușor spre el și, cu o voce abia șoptită, i-a dezvăluit secretul pe care fratele lui îl simțise prin instinctele de vampir:
— Richard... sunt însărcinată.  Vom avea un copil.
Liderul Devoratorilor a înlemnit pe loc, iar ochii lui s-au mărit într-un șoc de o pură fericire. Toată gheața, toată oboseala militară și durerea rănilor au dispărut într-o singură clipă. Pe chipul lui s-a instalat o bucurie maximă, absolută, o reacție atât de curată cum Rosalie nu mai văzuse niciodată la bărbatul de piatră din fața ei. Fără să mai scoată un cuvânt, o luă din nou în brațe, ridicându-i corpul fragil de pe sol, și o sărută cu o pasiune devastatoare, flămândă și profundă — un sărut care purta în el tot triumful că linia lor pură Wahlen avea să continue, nu ca o obligație dinastică, ci ca rodul unei iubiri obsesive.
Când s-au desprins, Rosalie și-a lăsat încet capul pe pieptul lui solid, ascultându-i bătăile regulate și puternice ale inimii. Richard și-a trecut mâna lui mare prin părul ei șaten, mângâind-o cu o blândețe infinită, ocrotitoare, strângând-o la flancul său ca pe singura lui bogăție adevărată.
Pe deasupra crestelor înzăpezite ale munților din Germania, soarele începea să coboare încet, dând naștere unui apus spectaculos. Razele de foc, în nuanțe de aur și purpuriu, s-au reflectat pe oglinda uriașă și liniștită a lacului, îmbrăcându-le siluetele într-o lumină caldă, nepământeană. În acea singurătate deplină, departe de teroarea de la Minister, de epurări și de amenințările Ordinului Phoenix, fata de la Astropufi și moștenitorul dinastiei umbrelor își găsiseră în sfârșit pacea, privind împreună spre viitorul sângelui lor care avea să stăpânească imperiul ce stătea să vină.